Citeşte şi tu!!!...

Timpul....ce pot spune despre timp....poate că nu e niciodată suficient şi că trece pe lângă noi fără să ne dăm seama.

Tocmai lipsa acestui timp, sau mai degrabă utilizarea lui fără nici o noimă, dar şi dezinteresul faţă de cultură face ca din ce în ce mai rar să punem mâna pe o carte bună şi să o citim.

Practic ne privăm de unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă, şi anume ne privăm de a ne dezvolta imaginaţia. Preferăm să ne uităm la filme, să ne mulţumim cu interpretarea nu tocmai reuşită, de cele mai multe ori, a cărţilor, de către un regizor care are propia lui viziune asupra lucrurilor, şi care poate omite lucruri foarte mărunte, dar care de cele mai multe ori fac diferenţa.

Personal, am fost dezamăgită de fiecare dată când am citit o carte, iar după aceea am vizionat ecranizarea ei.

Ţin minte că prima mea experienţă negativă din acest punct de vedere am avut-o când am vizionat ecranizarea romanului Enigma Otiliei  de George Călinescu. Am avut un şoc foarte mare când am văzut că frumoasa Otilia, cu bucle mari, blonde, faţa măslinie, nasul mic şi cu ochii foarte albaştrii, era de fapt brunetă şi cu totul altfel decât mi-o imaginasem eu. Un alt exemplu este Dear John, roman contemporan, scris de Nicholas Sparks, acelaşi autor al romanului The Notebook.

Dar de ce bat eu câmpii aici, de fapt? Ei bine, încerc să vă conving să mai citiţi şi voi câte ceva, cu totul altceva decât ceea ce vi se cere la şcoală, facultatate, muncă sau oriunde în altă parte. Ceva care să vă permită să vă dezlipiţi cu totul de lumea de zi cu zi, lumea asta stresantă, care ne înconjoară în permanenţă.

Nimic nu se compară cu o jumătate de oră petrecută cu o ceaşcă de cafea/ceai/ciocolată caldă/lapte/vin/ce vă mai place vouă să beţi, în faţă şi citind o carte bună.

Din păcate, pentru mulţi dintre noi acest lucru reprezintă un lux, dar din fericire, unii încearcăm să "recuperăm", ca să spun aşa, citind în metrou/tranvai/troleu/autobuz, sau oriunde prind puţin timp liber. Întâlnesc din ce în ce mai mulţi tineri cu căştile în urechi şi o carte în mână, cufundaţi în lumea lor, savurând un roman bun sau poate nişte poezii... şi în acelaşi rând dezvoltându-şi imaginaţia!.....

Suntem nişte laşi...

Haideţi să fim sinceri cu noi înşine.... oare chiar nu ni s-a întâmplat niciodată să vrem să facem ceva iar când a sosit momentul să acţionăm nu am mai avut curaj?

Ia amintiţi-vă de colegul sau colega de clasă pe care nu aţi avut curajul să îl/o invitaţi la un film sau la o cafea deoarece atunci când era în preajma voastră vă "înghiţeaţi" cuvintele şi nu mai eraţi în stare să spuneţi nimic. Sau pur şi simplu vă spuneaţi că e mult prea bun/ă ca să vă bage în seamă.

Dar haideţi să nu ne limităm la "posibile întâlniri ratate", ci să ne amintim şi de momentele în care eram la ore şi deşi aveam răspunsul la întrebarea pusă de profesori ne era frică să îl spunem ca nu cumva să spunem o prostie iar restul colegilor să râdă de noi. Sau când ne doream să le spunem părinţilor, fraţilor, surorilor, prietenilor sau celor dragi nouă cât de mult înseamnă pentru noi şi că îi iubim dar nu am făcut-o, ca nu cumva să fim penibili.

Un alt exemplu, care din păcate pentru noi, de cele mai multe ori ne poate distruge viaţa este cel legat de cariera noastră. Nu vi s-a întâmplat să acceptaţi un job deoarece nu aţi avut altă opţiune, iar situaţia financiară v-a constrâns să faceţi acest lucru? Sau aţi realizat sarcini delegate de şeful vostru deşi nu aţi fost de acord cu ele, dar v-a fost frică să le comentaţi deoarece era în joc job-ul vostru? Cu siguranţă vi s-a întâmplat!

Dar de momentele în care aţi avut totuşi curaj, deşi mai timizi, să faceţi ceea ce vă doreaţi şi aţi eşuat, fără a mai avea curajul să mai încercaţi odată, vă amintiţi? Eu pun pariu că da, vă amintiţi!

Ei bine acestea sunt doar câteva dintre momentele în care am fost laşi, iar aceia dintre noi care nu recunosc acest lucru sunt şi mai laşi.

Probabil că unii dintre voi o să spuneţi că nu e adevărat, şi într-o oarecare măsură e adevărat, dar ştiţi de ce? Deoarece laşitatea este o manifestare a neîncrederii în forţele proprii, în ceea ce suntem noi şi ceea ce putem să facem. (Vă recomand să urmăriţi filmul COACH CARTER, pentru a vedea că ceea ce v-am spus eu aici nu e abureală :P, dar mai întâi fiţi foarte atenţi la ceea ce spun personajele din clipul de mai jos)

De cele mai multe ori avem impresia că cei de lângă noi sunt mult mai buni decât noi şi că dacă o să încercăm să ne facem remarcaţi o să ne "zdrobească" şi nu o să mai reuşim să ne "refacem" imaginea, ceea ce este extraordinar de fals. De ce? Deoarece fiecare dintre noi are punctele lui forte si slabe. Ceea ce trebuie să facem noi, este să conştientizăm aceste puncte slabe sau forte pentru a putea pune accent pe cele forte şi să le minimalizăm pe cele slabe.

Voi ce părere aveţi, am sau nu dreptate?