Vine, vine primăvara......

Teoretic, e primăvară, dar practic... se pare că încă mai avem puţin de aşteptat până ce Mama Natură va pune în scenă formidabila piesă prin care readuce totul la viaţă şi ne scoate şi pe noi din amorţeala pe care Baba Iarna ne-a provocat-o în delungul lunilor geroase de iarnă.

Numai bine că mai scăpăm şi noi de multitudinea de ţoale pe care le-am purtat o iarnă întreagă şi scoatem la vedere "pielea".

Cu siguranţă vă amintiţi şi voi cântecelul pe care l-am învăţat cu toţii la grădiniţă (Vine, vine primăvara... Floricele pe câmpii.... Hai să le-adunăm copii). Ei bine, mie, acest cântecel îmi aminteşte de simbolul primăverii, gingaşul şi naivul ghiocel, care iese timid de sub zapadă înaintea tuturor şi ne vesteşte că iarna va pleca, lăsând să iasă la suprafaţă minunatele vietăţi care au dormit şi s-au odihnit ocrotite sub stratul de nea, pentru a ne înveseli pe noi, cei care pe zi ce trece, uităm tot mai mult să ne bucurăm de lucrurile simple şi să mulţumim pentru ceea ce avem în jurul nostru.

Mărţişorul, simbolul primei zile de primăvară, începe să îşi piardă şi el din semnificaţie, la fel ca toate celelalte simboluri, şi devine din ce în ce  mai comercial, deşi stau şi mă gândesc uneori dacă se poate mai comercial decât este acum, dar... niciodată nu se ştie ce le mai născoceşte mintea marketerilor şi astfel, dintr-o sărbătoare care vesteşte venirea primăverii.... 1 Martie devine ceva cu totul şi cu totul degradant.

Am cautat pentru voi un mărţişor care să vă amintească de faptul că cel mai frumos dar de început de primăvară poate fi un zâmbet sincer din partea celor care cu adevărat contează pentru noi.

O primăvară cât mai frumoasă, liniştită şi plină de împliniri şi linişte sufletească!!!...

Never gonna be alone

Exact acum un an scriam ultimul meu post pe blog, ceea ce, spre marea mea ruşine m-a făcut să nu îmi respect promisiunea de a fi mai activă şi de a pune mai multe posturi.

Sper că pentru voi 2011 a fost un an bun şi aţi reuşit să vă duceţi la bun sfârşit ceea ce v-aţi propus, iar 2012 să fie unul şi mai bun.

În ceea ce mă priveşte nu  mă plâng de un 2011 fără realizări, dar nici unul foarte bun.

Cea mai mare "surpriză" pe care mi-a rezervat-o 2011 mi s-a dezvăluit abia spre finele lui, când "drăguţa" doamnă cu coasa a răpit unul dintre cei mai importanţi actori din piesa a cărui protagonişti suntem fiecare dintre noi, fie că vrem fie că nu vrem.

Un accident stupid a reuşit să determine viaţa să îmi dea o palmă care a lăsat urme adânci peste chipul şi sufletul meu. 

E greu să aştepţi pe cineva, dar acel cineva să nu mai vină. Să vrei să întrebi "Când trebuie să ajungă acasă?" , dar să fi nevoit să îşi înghiţi întrebarea şi să o simţi cum îşi sfâşie în mii şi mii de bucăţele sufletul deoarece şti foarte bine răspunsul: "Nu mai vine!".

Te întrebi cu ce ai greşit ca să ţi se întâmple ţie asta şi după o clipă tot tu îţi spui: "Nu ai greşit cu nimic, s-a terminat un ghem, niciunul dintre noi nu ştie cât de mare are ghemul, aşa că revino-ţi, ridică fruntea şi mergi mai departe." În acel moment îţi aduni toate forţele, te ridici şi mergi mai departe deoarece ghemul tău continuă să se micşoreze şi nu îl poţi lăsa să se termine fără ca tu să te bucuri de ceea ce ai în jur şi de cei dragi ţie, care totuşi mai au încă din ghem şi nu se ştie când o să se termine.

La un moment dat cu toţi suntem nevoiţi să trecem prin ceea ce am trecut eu, dar şocul este cu atît mai mare cu cât te aştepţi mai puţin să se întâmple.

La cine mă refer? Cine este acel actor important? Vă las pe voi să descoperiţi, urmărind clipul de mai jos.

Dormi în pace suflet bun!

Un nou început de an!!!...

Nu îmi vine să cred că deja suntem la mijlocul lunii Ianuarie 2011.

Uite cum timpul, Marele Zeu, ne demonstrează încă o dată, că el nu stă degeaba şi că trece, uneori nesperat de repede, chiar dacă mai există şi momente în care avem impresia că stă pe loc, fiecare minut devenind o veşnicie, numai ca să ne facă în ciudă, iar atunci când am vrea să dureze mai mult, el trece exasperant de repede.

Sfârşitul de an, ar trebui să însemne pentru fiecare dintre noi, pe lângă un prilej de a petrece cu familia, de a ne ghiftui cu sărmăluţe, cozonaci, cârnăciori şi alte bunătăţi specifice sărbătorilor de iarnă (bombe calorice) şi momentul în care stăm de vorbă cu noi înşine şi realizăm un bilanţ cu tot ceea ce s-a întâmplat peste an, cu bune, cu rele, realizări şi eşecuri, lucruri care ne-au influenţat mai mult sau mai puţin viaţa, de-a lungul anului.

Ok, facem bilanţ, dar şi viaţa e ca o firmă pe care o conducem, ceea ce înseamnă că ne facem şi noi ceva planuri şi proiecte pentru anul care vine, nu de alta, dar e bine de ştiut către ce anume ţintim, părerea mea :D

Acum să nu credeţi că vă pun pe voi să faceţi bilanţuri, planuri, proiecte şi mai ştiu eu ce, iar eu nu fac.

Analizând pe scurt cam ceea ce am realizat în 2010, bilanţul meu stă cam aşa:

     - am coordonat festivităţile de absolvire a 4 din cele 6 facultăţi ale Universităţii Româno-Americane

     - câteva proiecte cu CS-URA

     - am făcut un internship de 3 luni
     - am fost redactor şef adjunct al revistei Performance

     - l-am luat pe frate-meu sub aripă, de când îşi pierde şi el vremea prin capitală

     - mi-am găsit un job care îmi place şi care îmi permite să călătoresc (mai văd şi eu România)

     - 23 Decenbrie 2010 (o simplă dată, dar foarte importantă pentru mine)

     - şi să nu uit faptul că mi-am făcut acest blog, care mi-a adus una dintre cele mai mari bucurii

Bineînţeles că orice bilanţ are şi partea lui de pierderi, aşa că, am avut şi eu parte de aşa ceva, ca oricare dintre noi:

     - nu mi-am luat maşina aia mult râvnită (încă)

     - demisia din CS-URA şi de la Performance

     - faptul că am fost rănită

     - am petrecut puţin timp pe acasă (la Ciuc)

     - mi-am văzut bunicuţa foarte puţin timp

Cam aşa arată bilanţul meu pe 2010, cu bune şi rele, realizări şi eşecuri, una peste alta sunt mulţumită de realizările mele, în mare parte. De ce spun în mare parte? Pentru că întotdeauna este loc de mai bine, iar perfecţionista din mine nu e niciodată mulţumită pe deplin.

Planuri, proiecte pentru anul care tocmai a început? Da, am şi aşa ceva:

     - dizertaţia

     - cursuri de spaniolă şi portugheză

     - cursuri de inspector de resurse umane
     - să scriu şi eu mai des pe aici

     - un nou blog, cu experimentele mele culinare

     - să învăţ să mă dau cu rolele

Cam acesta este bilanţul meu, realizările şi eşecurile, din 2010, dar şi o parte din planurile pe 2011.

Voi v-aţi gândit să vă faceţi un astfel de bilanţ?

Luna lui Cojoc

Uite cum a mai trecut un an şi e din nou Decembrie, una dintre cele mai frumoase luni din an.

De ce una dintre cele mai frumoase luni din an? Hmmm..... i-a să ne amintim de Moş Nicolae, care ne pune în cizmuliţe, an de an, daruri multe, dacă am fost cuminţi sau câte o nuieluşă, dacă am fost mai neascultători! Moş Crăciun cel cu plete dalbe....care vine în noaptea de Ajun şi aduce cadouri multe sub bradul frumos împodobit cu dulciuri, globuleţe, nuci, beculeţe şi decoraţiuni făcute de noi.

E luna în care ne apropiem mai mult de cei dragi şi le amintim cât de mult îi iubim, chiar dacă nu avem timp să le spunem acest lucru de fiecare dată.

Păcat că agitaţia de zi cu zi şi toată nebunia care ne înconjoară ne fac să uităm din ce în ce mai mult de adevărata semnificaţie a acestei luni şi ne rezumăm la... "Iar e Decembrie, iar trebuie să iau o grâmadă de cadouri!!!..", fără să realizăm că de cele mai multe ori, simpla noastră prezenţă alături de cei dragi, valoarează mai mult decât o mie de cadouri.

Păcat că ceea ce mai demult preţuiam foarte mult, azi abia mai băgăm în seamă, am merita cu toţii numai nuieluşe de la Moş Nicolae, doar că în cazul ăsta..... ar rămâne săracii copăcei fără ramuri!

Sper totuşi că moşul a fost darnic cu voi şi în acest an, şi a mai trecut cu vederea "boacănele" de peste an!

Culcă-te cu mine

Nu vă ambalaţi prea tare, deoarece e doar titlul unei cărţi, care am citit-o recent şi care mi-a plăcut la nebunie.

Culcă-te cu mine, deşi se doreşte a fi un roman de dragoste, care surprinde toate aspectele unei relaţii dintre o indiancă, profesoară la o prestigioasă universitate din Londra şi un ziarist englez, venit de la ţară, în capitală, ca să îşi încerce norocul, dacă reuşeşti să captezi toate dedesubturile, o să constaţi că de fapt este un roman psihologic. Sau cel puţin aşa l-am considerat eu.

De ce roman psihologic? Păi..... ia să vedem.... Joanna Briscoe,  nu doar că povesteşte atât din punctul de vedere al lui Richard, dar se pune şi în pielea Leliei, ceea ce te ţine foarte atent la detalii şi te face să îţi doreşti şi  mai mult să savurezi fiecare aspect relatat de scriitoare. Ceea ce îl face ca eu să îl consider un roman psihologic este de fapt cel de-al treilea personaj, Sylvie, care reuşeşte să se joace cu toţi cei din jurul ei într-un mod chiar diabolic, l-aş numi eu.

Deşi Richard şi Lelia sunt de fapt personajele principale ale acestui roman, eu, personal o adaug şi pe Sylvie, şoricica, pe listă, deoarece nu e de ici de colo să determini cele două personaje principale să te dorească şi să se înşele între ei, cu tine. Acţiune devine şi mai interesantă când apare în peisaj şi cel de-al treilea "amant", şi anume McDara, prietenul bogat al cuplului Richard şi Lelia.

Un roman scris într-un stil simplu şi totuşi foarte sofisticat, care cu siguranţă va fi apreciat de cei care caută ceva mai mult decât o carte care să îi ţină ocupaţi când au puţin timp liber sau când călătoresc cu mijloacele de transport în comun.

Dacă apreciezi o lectură de calitate, care să te smulgă din mijlocul problemelor de zi cu zi, şi mai vrei să intrii puţin şi în mintea unui bărbat, pentru ca mai apoi să analizezi aceeaşi situaţie şi din perspectiva unei femei, cu siguranţă o să îţi placă ceea ce o să găseşti între coperţile acestei cărţi.



Cartea poate fi achizitionata de pe http://www.librariaonline.ro/product_info.php?products_id=10009495&view=&osCsid=4hmt87nc0g65raagfn2i24sf85

Lectură plăcută şi sunt curioasă care e părerea voastră vis-a-vis de şoricică :D

Trădare.... sau pur şi simplu nepăsare?

E o întrebare la care nu reuşesc să găsesc un răspuns foarte clar, din păcate.

Deşi sunt doi termeni total diferiţi, totuşi sunt atât de asemănători şi de foarte multe ori ne întrebăm dacă am fost trădaţi sau pur şi simplu trataţi cu nepăsare de cei din jur.

Lumea în care trăim şi tot ceea ce ne înconjoară ne dau un sentiment foarte ciudat şi pregnant în acelaşi timp că la fiecare pas există trădare, e ca un miros de parfum subtil al unei doamne sau al unui domn pe care il simţi în aer şi încerci să îţi dai seama despre ce este vorba de fapt.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu nepăsarea care ne înconjoară zi de zi şi la care contribuim cu toţii, voluntar sau involuntar, în momentul în care vedem pe cineva mai în vârstă în autobuz/tramvai/troleu/metrou şi nu ne ridicăm să îi cedăm locul sau când trecem pur şi simplu pe lângă o persoană nevoiaşă care ne cere ajutorul, deşi vedem că nu este un cerşetor nenorocit, care a reuşit să îşi construiască propriul "business" din cerşetorie.

Cel mai rău este când cei la care ţi şi pe care îi preţuieşti îţi oferă un astfel de "tratament" şi ajungi să te întrebi dacă ai greşit cu ceva sau poate ai spus ceva ce nu trebuia sau pur şi simplu te-ai aflat în momentul nepotrivit, la locul nepotrivit.

Dar mergând pe principiul... "Ce nu te omoară te face mai tare!!!...", eu le mulţumesc tuturor celor care au avut bunăvoinţa de a-mi aplica acest tratament.

Ce păcat că ne ascundem după degetul cel mic şi nu reuşim să fim nişte oameni integrii, cu o coloană vertebrală stabilă care să ştie ceea ce vor de la viaţă şi să nu îi trădeze pe cei dragi sau cei care îşi oferă ajutorul.

Tu ce părere ai despre trădarea sau nepăsarea care ne înconjoară la tot pasul? Ai avut parte de un astfel de "tratament" sau când ai aplicat unul?

Citeşte şi tu!!!...

Timpul....ce pot spune despre timp....poate că nu e niciodată suficient şi că trece pe lângă noi fără să ne dăm seama.

Tocmai lipsa acestui timp, sau mai degrabă utilizarea lui fără nici o noimă, dar şi dezinteresul faţă de cultură face ca din ce în ce mai rar să punem mâna pe o carte bună şi să o citim.

Practic ne privăm de unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă, şi anume ne privăm de a ne dezvolta imaginaţia. Preferăm să ne uităm la filme, să ne mulţumim cu interpretarea nu tocmai reuşită, de cele mai multe ori, a cărţilor, de către un regizor care are propia lui viziune asupra lucrurilor, şi care poate omite lucruri foarte mărunte, dar care de cele mai multe ori fac diferenţa.

Personal, am fost dezamăgită de fiecare dată când am citit o carte, iar după aceea am vizionat ecranizarea ei.

Ţin minte că prima mea experienţă negativă din acest punct de vedere am avut-o când am vizionat ecranizarea romanului Enigma Otiliei  de George Călinescu. Am avut un şoc foarte mare când am văzut că frumoasa Otilia, cu bucle mari, blonde, faţa măslinie, nasul mic şi cu ochii foarte albaştrii, era de fapt brunetă şi cu totul altfel decât mi-o imaginasem eu. Un alt exemplu este Dear John, roman contemporan, scris de Nicholas Sparks, acelaşi autor al romanului The Notebook.

Dar de ce bat eu câmpii aici, de fapt? Ei bine, încerc să vă conving să mai citiţi şi voi câte ceva, cu totul altceva decât ceea ce vi se cere la şcoală, facultatate, muncă sau oriunde în altă parte. Ceva care să vă permită să vă dezlipiţi cu totul de lumea de zi cu zi, lumea asta stresantă, care ne înconjoară în permanenţă.

Nimic nu se compară cu o jumătate de oră petrecută cu o ceaşcă de cafea/ceai/ciocolată caldă/lapte/vin/ce vă mai place vouă să beţi, în faţă şi citind o carte bună.

Din păcate, pentru mulţi dintre noi acest lucru reprezintă un lux, dar din fericire, unii încearcăm să "recuperăm", ca să spun aşa, citind în metrou/tranvai/troleu/autobuz, sau oriunde prind puţin timp liber. Întâlnesc din ce în ce mai mulţi tineri cu căştile în urechi şi o carte în mână, cufundaţi în lumea lor, savurând un roman bun sau poate nişte poezii... şi în acelaşi rând dezvoltându-şi imaginaţia!.....

Suntem nişte laşi...

Haideţi să fim sinceri cu noi înşine.... oare chiar nu ni s-a întâmplat niciodată să vrem să facem ceva iar când a sosit momentul să acţionăm nu am mai avut curaj?

Ia amintiţi-vă de colegul sau colega de clasă pe care nu aţi avut curajul să îl/o invitaţi la un film sau la o cafea deoarece atunci când era în preajma voastră vă "înghiţeaţi" cuvintele şi nu mai eraţi în stare să spuneţi nimic. Sau pur şi simplu vă spuneaţi că e mult prea bun/ă ca să vă bage în seamă.

Dar haideţi să nu ne limităm la "posibile întâlniri ratate", ci să ne amintim şi de momentele în care eram la ore şi deşi aveam răspunsul la întrebarea pusă de profesori ne era frică să îl spunem ca nu cumva să spunem o prostie iar restul colegilor să râdă de noi. Sau când ne doream să le spunem părinţilor, fraţilor, surorilor, prietenilor sau celor dragi nouă cât de mult înseamnă pentru noi şi că îi iubim dar nu am făcut-o, ca nu cumva să fim penibili.

Un alt exemplu, care din păcate pentru noi, de cele mai multe ori ne poate distruge viaţa este cel legat de cariera noastră. Nu vi s-a întâmplat să acceptaţi un job deoarece nu aţi avut altă opţiune, iar situaţia financiară v-a constrâns să faceţi acest lucru? Sau aţi realizat sarcini delegate de şeful vostru deşi nu aţi fost de acord cu ele, dar v-a fost frică să le comentaţi deoarece era în joc job-ul vostru? Cu siguranţă vi s-a întâmplat!

Dar de momentele în care aţi avut totuşi curaj, deşi mai timizi, să faceţi ceea ce vă doreaţi şi aţi eşuat, fără a mai avea curajul să mai încercaţi odată, vă amintiţi? Eu pun pariu că da, vă amintiţi!

Ei bine acestea sunt doar câteva dintre momentele în care am fost laşi, iar aceia dintre noi care nu recunosc acest lucru sunt şi mai laşi.

Probabil că unii dintre voi o să spuneţi că nu e adevărat, şi într-o oarecare măsură e adevărat, dar ştiţi de ce? Deoarece laşitatea este o manifestare a neîncrederii în forţele proprii, în ceea ce suntem noi şi ceea ce putem să facem. (Vă recomand să urmăriţi filmul COACH CARTER, pentru a vedea că ceea ce v-am spus eu aici nu e abureală :P, dar mai întâi fiţi foarte atenţi la ceea ce spun personajele din clipul de mai jos)

De cele mai multe ori avem impresia că cei de lângă noi sunt mult mai buni decât noi şi că dacă o să încercăm să ne facem remarcaţi o să ne "zdrobească" şi nu o să mai reuşim să ne "refacem" imaginea, ceea ce este extraordinar de fals. De ce? Deoarece fiecare dintre noi are punctele lui forte si slabe. Ceea ce trebuie să facem noi, este să conştientizăm aceste puncte slabe sau forte pentru a putea pune accent pe cele forte şi să le minimalizăm pe cele slabe.

Voi ce părere aveţi, am sau nu dreptate?

Intoarcerea la origini

Din păcate pentru noi, uneori uităm de unde am plecat, şi mă refer aici la locurile acelea minunate unde care am petrecut cei mai frumoşi ani ai începutului de viaţă, COPILĂRIA.

Probabil că acest lucru se întâmplă deoarece ne-am obişnuit cu tot ceea ce ne oferă marele monstru, mai precis oraşul, marele duşman al libertăţii unui copil, şi în acelaşi timp şi al sănătăţii (şi aici nu cred că mai e cazul să aduc în discuţie poluarea şi toţi factorii nocivi pe care îi întâlnim într-un oraş mare, precum Bucureştiul) lui.

Cu riscul de a fi "certată" de unii, ţin să spun că îmi este milă de cei care nu au gustat din libertatea pe care o oferă o copilarie petrecută la ţară, la munte în special, unde în dimineţile de vară, când te trezeai puteai să auzi păsărelele cum cântă şi să simţi sub tălpile goale iarba încă udă de la rouă, iar iarna, când era omătul mai mare te dădeai cu sania pe uliţele satului până noaptea târziu.

La sfârşitul lunii August, am avut onoarea de a participa la resfinţirea bisericuţei din satul bunicilor, şi cu bucurie în suflet, am constatat, că deşi trecuse un an de când nu am mai fost acolo, totul era neschimbat, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc şi ar fi aşteptat ceva, poate ca oamenii să observe cât de minunate sunt acele meleaguri şi pacea pe care o pot oferi, doar printr-o simplă privire aruncată asupra lor.

Am fost plăcut surprinsă să observ cât de bine păstrează oamenii tradiţiile şi porturile populare. Dar recunosc faptul că şi eu am ţinut morţiş să port în acea zi specială unul dintre costumele pe care bunica le păstrează în lada ei de zestre, iar spre marea mea bucurie, nu am fost singura care a purtat in acea zi un astfel de costum. Şi uite cum am luat parte la unul dintre cele mai frumoase evenimente din viaţa mea, cel în care 3 generaţii (bunica, mama şi eu) au reuşit să demonstreze celor din jur că lucrurile cu adevărat frumoase nu se pierd niciodată.

Probabil că pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi la eveniment acest lucru a trecut neobservat, în schimb, cei care l-au observat şi pentru mine în special, a fost ceva cu totul deosebit şi ţin să îi mulţumesc bunicii mele pentru faptul că m-a educat în aşa fel încât să nu uit niciodată de unde am pornit şi să preţuiesc mereu ceea ce mă înconjoară. MULŢUMESC MAMĂ (adică buni), pentru ceea ce ai reuşit să mă înveţi şi pentru tot ceea ce ai făcut pentru ca eu să devin ceea ce am devenit azi.

În partea stângă a pozei este dovada clară a faptului că timpul face tot posibilul ca generaţiile să se reîntâlnească în ipostaze care rămân în mintea şi în inima celor care ştiu să preţuiască lucrurile cu adevărat frumoase.

Screw it, let's do it

Unii o să mă acuze că o fac pe Sandra Brown, dar nu e adevărat, vreau doar ca această întâmplare a mea să fie învăţătură de minte şi pentru alţii care nu ştiu că preţuiască micile bucurii ale vieţii, aşa cum a fost şi eu, de altfel.

Nu pot să înţeleg de ce până acum căteva zile, mă agăţam de trecut (unul amoros), ca de ceva indispensabil în viaţa mea, să spunem....ca de aer... norocul meu a fost că într-un moment mai mult decât oportun a apărut cineva care să mă coboare cu picioarele pe pământ şi să mă determine să spun Screw It, I need to live my life.

E foarte plăcut să te simţi din nou o puştoaică, care s-ar săruta non stop cu iubitu său sau care e super încântată că acesta o conduce până la scara blocului. E adevărat, nu am decât aproape 23 de ani, dar sunt lucruri care trebuie făcute la timpul lor, inclusiv ceea ce am enumerat mai sus, doar că, spre norocul nostru, unele dintre ele pot fi retrăite în momente în care nici măcar nu te aştepţi. Aşa că ar fi bine să nu lăsăm micile "evenimete" din viaţa noastră să treacă fără să ne bucurăm de ele, indiferent că cineva ne-a zâmbit frumos sau ne-a salutat, chiar dacă nu am mai văzut acea persoană niciodată în viaţa noastră, sau pur şi simplu am găsit o mărgică în drumul nostru.

Apropo, fetelor, ştiaţi că faza conform căreia bărbaţii ne agaţă e un mare bulshit, şi că de fapt noi îi agăţăm pe ei, prin felul nostru de a fi? Hmmm eu una tocmai ce am aflat. Şi recunosc că mi s-a părut super amuzant la început, dar "analizând situaţia şi evenimentele".... înclin să cred că este adevărat :P

Sunt lucruri în viaţă care nu primesc suficientă atenţie din partea noastră, datorită agitaţiei de care avem parte zi de zi şi de problemele care se ivesc la tot pasul şi pe care în loc să încercăm să le rezolvăm cât mai repede posibil, ne plângem că ne este greu şi că nu mai putem, fără să ne gândim că alţii au mult mai multe probleme şi că o duc mult mai rău decât o ducem noi, şi totuşi sunt capabili să treacă peste greutăţi cu zâmbetul pe buze şi sunt fericiţi şi se bucură până şi de faptul că trăiesc şi că zi de zi pot să vadă cum răsare soarele.

Nu ştiu voi, dar eu recunosc faptul că am făcut parte, până nu de mult, din categoria celor care se cam plâng, dar....încerc să trec "cu totul", ca să spun aşa, în cealaltă categorie, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi, nu de alta, dar e plăcut să vezi totul mult mai colorat şi mai vesel în jurul tău.

Zilele trecute, după o "incursiune" în minunatul Bucureşti, şi după o primă porţie de "iute aşa trebuie să fie o seară minunată" am ajuns acasă, şi după 4 ani jumate am dat drumul la muzică tare, şi am început să cânt (la ora 1 noaptea), fără să îmi pese că vecina de la 2 o să vină a doua zi şi o să îmi bată la uşă că am trezit-o din somn (oricum, eu eram la muncă, aşa că nu avea cum să mă găsească acasă :D). Atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să trăieşti şi subit mi-am dat seama de o mulţime de lucruri de care eu nu m-am bucurat, deoarece eram mult prea "ocupată" cu lamentările.

Din momentul acela am spus SCREW IT, LET'S DO IT (adică Dear you really need to live your life). Ceea ce vă sfătuiesc pe voi toţi, dragi cititori.

Sincer nu ştiu cât o să dureze această fericire pe care o simt acum, sau dacă e doar un vis şi urmează să mă trezesc din el şi să dau de o cruntă realitate, care o să doară foarte tare, dar nu mă interesează, atâta timp cât pot să mă bucur cu adevărat de momente cu adevărat fericite.

Seară plăcută şi sper să încercaţi şi voi să vedeţi lucrurile mărunte din jurul vostru şi să vă bucuraţi de ele. Nu uitaţi VIAŢA E SCURTĂ şi merită trăită cu adevărat.

P.S.: Thanks Xman for opening my eyes :*

O schimbare..un nou inceput..

Habar nu am cum să încep primul post pe noul meu blog...dar uite că deja am început..mai urmează continuarea :D

De multă vreme mă gândeam să îmi fac un blog....că de "e la modă", dar din diferite motive, nu am reuşit să îl fac.....până azi, deşi ce anume o să conţină nu m-am hotărât....oricum vă promit că o să fie destul de palpitant şi interesant în acelaşi timp.

Sunt momente în viaţa unui om când acesta are nevoie de o schimbare, una radicală să spun aşa, exact asta mi s-a întâmplat şi mie în ultimele 2 săptămâni, acesta fiind un motiv în plus să dau viaţă unui blog. Bineînţeles că şi dorinţa de a împărtăşi câte puţin din trăirile mele, dar şi tot ceea ce viaţa ma învăţat până acum (unii spun că am multe de împărtăşit, dar asta vom mai vedea) cu cei dragi mie, a cântărit destul de mult.

Promit că pe acest blog o să găsiţi nu doar întâmplări prin care am trecut şi din care sper să tragă şi alţii învăţătură, ci şi unele articole pe care eu le scriu, sau, de ce nu, peripeţii prin bucătărie (reţete culinare, mai pe scurt), nu de alta, dar am eu o pasiune mai profundă pentru gătit (Prietenii ştiu despre ce vorbesc :D).

Cam atât pentru moment ... să ne auzim cu bine, cât de curând :*